24/02/2008 de Carmen Anghel (Jurnalul National)

Ritual – Ziua cand se insotesc pasarile si tinerii

Poarta numele dragostei. Dragobetele, reprezentare mitica autohtona, intim legata de ritmurile naturii, de infloritul florilor si de imperecherea pasarilor.
Obiceiul atestat etnografic pe un intins teritoriu este inca viu in unele zone din nordul si din vestul Olteniei.

Dragobetele este sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie, ne spune profesorul Ion Ghinoiu, dar in unele zone si la 28 februarie sau la 1 si 25 martie. Dragobete, numit si Cap sau inceput de Primavara, este deschizator al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice. Dragobetele romanilor poate fi identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca si, mai ales, cu Navalnicul, personificare a dragostei patimase din panteonul romanesc.

PRIMUL. Inainte de Dragobete insa a fost Sfantul mucenic Vlasie, protectorul pasarilor de padure si al femeilor gravide. Poporul roman crede ca de ziua lui se intorc pasarile migratoare, ca li se deschide ciocul si incep sa cante. Iar la Dragobete aceste pasari se vor strange in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile in care vor creste puii. Pasarile neinsotite in ziua de Dragobete raman stinghere si fara pui pana la Dragobetele urmator. Pentru ca astazi pasarile isi gasesc perechea, Dragobetele se mai numeste, in nordul Olteniei, si Logodna sau Insotitul Pasarilor. Ritualul pasarilor a fost preluat si de oameni. Ca sa nu ramana singuri, fetele si baietii, asemenea pasarilor, trebuie sa se intalneasca.

In folclorul romanesc pasarea, in special cucul, este personificarea dragostei, dar este un simbol oarecum trist, tristete provocata de lipsa si departarea persoanei indragite.

“Daca in ziua de Dragobete vremea este frumoasa, fetele si feciorii ies la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii, ghioceii si brandusele. Pretutindeni se striga “Dragobetele saruta fetele!”, ne spune profesorul Ion Ghinoiu. Asemanator pasarilor, fetele se zburatoresc, fuga rituala care se incheie cu prinsul si cu sarutatul lor de catre baieti. Inainte sau prin locurile prin care traditia mai este pastrata, baietii faceau leagane atarnate de crengile copacilor pentru fete, cautau sa-si vorbeasca unii altora, sa-si spuna cuvinte frumoase, sa se picurie – adica sa se ciupeasca – sa se sarute, sa faca legaminte de dragoste.

Dragobeti sunt numiti atat feciorii cuprinsi de fiorii dragostei, cat si mugurii culesi de fete de pe crengile copacilor si pusi la ureche precum ciresele in luna mai. Dragobetii se intreceau sa invarta fetele in brate. In unele sate, femeile scoteau din pamant radacina de spanz folosita in practicile de medicina populara, fetele si nevestele isi faceau rezerve de apa din zapada netopita cu care se spalau in anumite zile ale anului pentru pastrarea prospetimii tenului. De frica sa nu ciricaie toata viata, de Dragobete nimeni nu lucra. Se spunea ca acest patron al dragostei, cu infatisare de flacau iubaret, ar umbla prin padure sa pedepseasca fetele care au lucrat in ziua lui.

Ce mai vreme de iubit
Cand se intalneau tinerii la hora, primavara, jucau pe un fel de cantece care parca aduc a descantec. Iubirea era chemata cam asa: “Frunzulita de susai, sa vina luna lui mai/ Sa vad codrul ca un Rai, poiana plina de cai/ Si ciresul ne-mbumbit, ce mai vreme de iubit/ Au venit si fluturasii, sa se joace copilasii!/ Iesi mandruta pana-n prag, cu firul bagat pe ac/ Si te uita in deal cu drag/ Ca frunzand frunza de fag si ciresul de-ambumbit/ Ce mai vreme de iubit!”

sursa 

1 Comentariu »